Pe 29 martie 2010, două tinere femei din Dagestan, văduve ale unor rebeli ceceni, s-au aruncat în aer la metroul din Moscova, provocând moartea a cel puțin 38 de oameni și rănirea altor 60. Atentatele au fost revendicate de gruparea liderului cecen Doku Umarov, care, la începutul anului 2010, declara că atentatele de acest gen se vor înmulți în marile orașe rusești, Moscova și St. Petersburg.
Sânge nu va mai exista doar în oraşele noastre (din Caucaz),” avertiza liderul cecen Doku Umarov, conducător al autointitulatului Emirat Caucazian, care a revendicat atentatele de la metroul din Moscova. Un an însângerat pentru Rusia a fost şi 2004, când, pe lângă asediul şcolii din Beslan, „văduvele negre” au aruncat în aer două avioane decolate de pe aeroportul moscovit şi au detonat două bombe la metroul din capitala rusească. Femeile-kamikaze, văduvele combatanţilor ucişi, sunt o marcă a militanţilor ceceni, este de părere Will Geddes, expert în contraterorism. Tinerele care, pe 29 martie 2010, şi-au dat viaţa pentru a ucide aveau 28, respectiv 17 ani. Prima era profesoară de informatică şi a fost identificată de părinţii ei, cărora nu le venea să creadă că fiica lor fusese teroristă, iar cea de-a doua era văduva unui tânăr rebel, ucis în decembrie 2009.
Origini ale atentatelor de tip kamikaze
La origini, „kamikaze” a fost termenul folosit pentru a-i desemna pe piloţii japonezi care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în luptele pentru controlul Pacificului, aveau misiunea să scufunde cu preţul propriei vieţi navele de război inamice. A fost o strategie adoptată de armata japoneză la limita disperării, în faţa unei flote americane care le reducea japonezilor speranţele de dominare a Pacifi cului. Au fost recrutaţi voluntari, bărbaţi tineri care erau antrenaţi să lupte şi să moară. „Adesea, aceştia erau trimişicu combustibil sufi cient doar pentru o singură călătorie fără întoarcere, şi nici măcar nu erau instruiţi pentru aterizare.”1 După cel de-al Doilea Război Mondial, semantica termenului „kamikaze” a fost extinsă, vizând orice persoană ce renunţă benevol la viaţa sa într-un atentat sinucigaş, indiferent dacă este vorba despre un atentat individual sau de unul pus la cale de grupări sau organizaţii teroriste.
Începând cu anii 1980, apar în Liban primele manifestări ale terorismului modern, urmate de cazurile în care a fost impli cată gruparea Tamil Tigers (iulie 1990) și de atentatele din Israel (1994), Golful Persic (1995), Turcia (1996), Cecenia (2000) şi SUA (2001). În ultimele trei decenii (până în 2003), în întreaga lume au avut loc 315 atacuri sinucigaşe.2
Anul acesta, în data de 30 ianuarie, a avut loc la Bagdad un atentat în care un singur sinucigaş cu bombă a curmat viaţa a 46 de oameni, rănind alţi 122.La începutul lunii martie, în Irak, s-a produs un triplu atentat, soldat cu moartea a 29 de persoane. Estul Pakistanului a fost, de asemenea, lovit de o acţiune similară, tot în martie 2010. Sunt puţine exemple dintr-un lung şir de atentate sinucigaşe, al căror impact mediatic s-a diminuat din pricina frecvenţei crescute a prezentării lor pe canalele media.
Sinucidere sau martiraj?
Gestul sinuciderii în numele unei cauze sau idei a fost îmbrăcat în diverse semnificaţii. Mulţi au încununat cu lauri o astfel de moarte. Alţii i-au înfierat pe sinucigaşi ca terorişti şi criminali. Atentatorii sinucigaşi, potrivit specialiştilor, sunt determinaţi fie de motivaţii personale, fie de motivaţii care se pot suprapune cu acelea ale grupului care i-a instruit: dorinţă de a transmite un mesaj, răzbunare şi pedepsire, fanatism religios, subminarea autorităţii de stat, luptă pentru eliberare, emancipare sau obţinerea puterii politice.
„În optica lumii fundamentaliste islamice, cei care iau parte într-un mod direct la atentatele teroriste sunt consideraţi martiri, nu sinucigaşi,” afirma, într-un interviu din 2003, Massimo Intovigne, director al Centrului de Studiu asupra Noii Religii, autor al multor cărţi despre mişcarea Hamas. „Hamas afirmă că sunt mai mulţi tineri palestinieni de sex masculin care solicită să devină martiri decât ar putea primi organizaţia,” conchidea Intovigne. în diferite regiuni şi culturi ale lumii, în contextul unor conflicte (para)militare prelungite, indivizii sunt puşi frecvent în faţa martirajului instituţionalizat sub forma acestor atentate sinucigaşe. Atentatorii kamikaze sau văduvele negre sunt consideraţi martiri, cel puţin de aceia în al căror nume se sacrifică.
Ideea că martirajul sanctifi că este prezentă şi în lumea occidentală, darcu precădere în Orient, şi este alimentată de concepţiile religioase populare, dar şi de mass-media. în realitate, nici chiar autorităţile religioase nu pot şi nu au dreptul să spună dacă un gest sacrificial este mântuitor sau nu, care om va fi prezent în ceruri şi care nu.
Între legitimitate și damnare
Legitimizarea sinuciderii ca martiraj, în numele unei cauze naţionaliste sau religioase, poate fi făcută şi prin intermediul unei retorici speciale. Un exemplu este dat de Tariq Ramadan, expert în islam de origine arabă şi militant pentru integrismul universal, care afirmă că „în islam, războiul împotriva necredincioşilor este un imperativ divin, pentru că această religie se adresează tuturor oamenilor şi trebuie adoptată, de bunăvoie sau cu forţa. (…) Celelalte religii nu se adresează oamenilor în totalitatea lor, motiv pentru care nu este necesară impunerea datoriei de a duce un război împotriva necredincioşilor. Aceste religii se luptă doar pentru propria lor apărare.”3
O altă opţiune interpretativă este ilustrată de jurnaliştii şi de oamenii de cultură occidentali care analizează gesturile sinucigaşe dintr-o perspectivă pur emoţională. Adesea, comentariile acestora nu lasă să se vadă limpede dacă gestul sinucigaş este apreciat sau condamnat. Rob Rieman recenza, în cartea Nobleţea spiritului, o sumă de astfel depoziţii.4 De pildă, dramaturgul italian Dario Fo, referindu-se la atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, aprecia că „această violenţă este fi ica legitimă a culturii foamei şi a exploatării inumane,” iar scriitorul Norman Mailer nota că „tot ce e rău în America a culminat cu înălţarea unui asemenea turn al lui Babel, care în cele din urmă trebuia să fi e distrus. (…) Atentatul trebuie văzut ca o critică, iar o adevărată ţară mare trebuie să suporte critica.”
Contrar percepţiilor de mai sus, actele de terorism sunt în realitate „opera unor bărbaţi cu o condiţie materială bună, educaţi, îndoctrinaţi cu o ideologie identică idealului teocratic medieval. Viziunea talibanilor – secta din care au fost recrutaţi teroriştii – asupra lumii este una totalitară, fascistă, de data aceasta purtând chipul islamului. (…) Nu este tolerată nicio libertate. Nu există decât supunere oarbă faţă de atotputernicii lideri religioşi, care, conform ideologiei lor, trebuie să purifice lumea de tot ce poate duce la pierzanie sufletul adevărat.5” Rob Rieman nu scuză nimic din ceea ce înseamnă atentat terorist. în ceea ce priveşte profi lul teroristului, Massimo Introvigne portret asemănător membrilor mişcării Hamas: „Poate fi neplăcut să spui că teroristul sinucigaş din mişcarea Hamas este impulsionat de religie. Dar este aşa. A-i considera doar manipulaţi sau persoane care ascund motive economice este o greşeală. O analiză a profilului socio-economic al acelora care au ales martiriul ne spune cănivelul lor, fie al puterii de cumpărare fi e de educaţie, este superior mediei palestinienilor. Mai mult, o parte din terorişti alcătuiau cea mai înaltă burghezie. Ideologia, sau mai bine religia este cea care îi impulsionează, şi nu doar disperarea.”6
În cazul acţiunilor sinucigaşe ale văduvelor negre, este foarte greu de precizat în ce măsură contează disperarea şi în ce măsură contează îndoctrinarea. Există mărturii care evocă şi alte motive care duc la săvârşirea gesturilor sinucigaşe, precum încercarea de a scăpa de plata unor datorii.
Un raport privind securitatea umană, intitulat „Război şi pace în secolul al XXI-lea”, afirmă că „terorismului nu trebuie să i se permită a-şi găsi pretexte pentru acţiunile sale. (…) Terorismul se bazează pe negarea umanităţii victimelor sale.”7 Pe de o parte, liderii politici ar putea contribui la sublinierea inacceptabilităţii atacurilor teroriste, indiferent de cauzele care le-au determinat, dacă s-ar asigura că vocea tuturor celor afectaţi de pe urma atentatelor este luată în seamă. Pe de altă parte, politicile educaţionale ar trebui să vizeze implementarea unui mod de gândire care să privească atacul terorist ca pe un atentat la demnitatea fi inţei umane şi la dreptul la viaţă, atât al ţintelor, cât şi al sinucigaşului. Sacrificiul rămâne în acest caz un gest fără autoritate morală, devenind redundant, inutil, situându-se incomparabil mai prejos decât sacrificiul părintelui care luptă zi de zi pentru a asigura existenţa familiei sale.
Creştinismul încurajează sacrificiul de sine, înţelegând prin acesta nu autodetonări în spaţii publice pentru a face cât mai multe victime, ci o renunţare la dorinţele egoiste, la ambiţiile efemere şi la nepăsarea faţă de semeni. Un astfel de sacrificiu înseamnă respect faţă de viaţa umană şi un efort conştient şi binevenit pentru promovarea valorilor autentice.
(Foto: aviation-art.net, ziaruldegarda.ro)
1. „Incredibila supraviețuire a unui Kamikaze“, www.descopera.ro, 12 februarie 2007
2. Teoria relațiilor internaționale, www.scribd.com
3. Tariq Ramadan, Western Muslims and the Future of Islam, New York, Oxford University Press, 2004, p. 26
4. Rob Rieman, Nobleţea spiritului, Curtea veche, 2008
6. „Religia inspiră atacurile sinucigașe ale membrilor Hamas“ (II), www.catholica.ro
7. Human Security Report 2005: War and Peace in the 21st Century, New York, Oxford University Press, 2005
http://www.semneletimpului.ro/revista/Ofranda-pe-altarul-minciunii-4037.html
terorism si contraterorism 